Despre jigodism (II)
Adrian CRÂNGANU
Îmi pare rău că nu mai am numărul din 15 martie al ziarului SUD-VESTUL. Acolo a apărut un editorial pe care-l intitulasem Despre jigodism şi în el îmi vărsam tot năduful pentru trădarea pe care o suferisem cu o zi înainte. Atunci, în 14 martie, ne pregăteam să aniversăm un an de la apariţia ziarului, iar numărul din 15 trebuia să fie unul festiv. La şedinţa de programare de la ora 9, însă, jumătate dintre redactori, ba chiar mai mulţi, cred, s-au ridicat de pe scaune şi au anunţat că pleacă. Voiau să înfiinţeze un nou ziar, pentru că nu erau mulţumiţi de al nostru. Recunosc, acum, că pur şi simplu mi s-a uscat gâtul când i-am văzut. Erau printre ei şi meseriaşi, şi mai ales era un secretar de redacţie, un om-cheie, dar era şi plevuşcă. Mai târziu am aflat că tocmai unul dintre redactorii buni, împreună cu secretarul de redacţie, puseseră totul la cale. Şi tot după aceea, când am văzut ce s-a întâmplat la ziarul pe care într-adevăr l-au înfiinţat, am priceput că motivele reale au fost salariile mult mai mari şi funcţiile pe care le-au primit în schimbul trădării: unul a fost făcut redactor-şef, celălalt adjunct. Un obiectiv însă nu şi l-au îndeplinit - acela de a distruge şi SUD-VESTUL prin plecarea lor în număr atât de mare. Aceia care am rămas, cam jumătate de redacţie, ne-am adunat cât de repede şi de bine am putut şi am pregătit ediţia din 15 martie. A fost una chinuită, e adevărat, dar celelalte, care au urmat, au fost floare la ureche după ce ni se întâmplase în dimineaţa de 14.
Mai trebuie să spun că mie, ca fiind la comanda a ceea ce mai rămăsese din redacţie, dar şi pentru că aveam cea mai mare experienţă şi, cum-necum, reuşisem să-mi păstrez cumpătul în acele momente, fără doar şi poate îngrozitoare, mi-a revenit sarcina să scriu editorialul. Dar, chiar dacă n-ar fi fost aşa, aş fi cerut eu s-o fac. Articolul l-am intitulat Despre jigodism, şi-i făceam acolo albie de porci pe trădătorii care ne lăsaseră cu ochii-n soare cu numai câteva ore înainte. I-am făcut în toate felurile, laşi, păduchi, vânduţi pe 30 de arginţi, dar cum nu i-am făcut! Şi, după cum îi cunoşteam, eram sigur că s-au distrat cu toţii când l-au citit, a doua zi. Nu erau în stare de mai mult.
Prin urmare, sunt un om din care trădarea a muşcat până la os, şi care, deci, ştie ce vorbeşte. Cunosc gustul pe care îl lasă în gură şi golul din stomac provocat de dezertarea camarazilor. Prea bine le ştiu, aşa cum ştiu că motivele laşităţii nu sunt niciodată cele pe care le invocă lichelele. În realitate, lucrurile stau mult mai simplu. Nu e vorba de nimic altceva decât de oportunism. Aşa a fost şi în cazul celor două dezertări de la PSD, cele ale lui Cristian Diaconescu şi Marian Sârbu, care n-au făcut decât să umple de dezgust o ţară întreagă. Şi un popor care, atunci când vine vorba de parlamentari, nu mai pune botul la cuvinte ca principii, moralitate sau ideologie. Categoric, nu!
Sunt curios însă ce vor face de azi înainte trădătorii adunaţi sub steagul lui Gabriel Oprea, pardon, al generalului cu patru stele Oprea. Fără partidele care i-au susţinut în spate, sunt doar nişte neica-nimeni. Sau, cum se exprima un parlamentar PD-L despre ei, nişte ţâşti-bâşti, nimic altceva.
După ce am scris toate astea, n-aş vrea să fiu greşit înţeles. Nu sunt, nu am fost şi probabil nu voi fi niciodată membru PSD, şi de fapt al niciunui partid. Dar semnătura poate că, în cazul ăsta, n-ar trebui să fie Adrian Crânganu, ci Adrian Năstase. Am zis poate…
